Medal of Honor: Airborne
„Dacă ai curaj să sari, o să ai curaj şi să lupţi”
Pentru a sintetiza ce a însemnat în al Doilea Război Mondial să fii într-o divizie de paraşutişti, o să vă povestesc un pic în ce consta genul acesta de experienţă. Să luăm ca exemplu Divizia 82 Aeropurtată americană,care reprezintă de fapt şi modelul după care s-a luat MOHA. Erau consideraţi complet nebuni, deoarece antrenamentele erau minimale şi erau aruncaţi din avioane în spatele liniilor frontului, în mijlocul grupurilorde inamici, unde nu primeau aproape niciun
fel de suport. Mureau extrem de mulţi în astfel de incursiuni, însă istoria a dovedit că au fost extrem de eficienţi. Mai exact, nebunia şi disperarea îi făceau atât de decişi, deoarece nu exista pentru ei conceptul de retragere. În cei trei ani cât a fost folosită în război, Divizia 82 Aeropurtată nu a ratat nicio misiune şi niciun obiectiv cucerit de ei nu a fost luat înapoi de inamic. Spre sfârşitul războiului, paraşutiştii au intrat în rândul diviziilor de elită, lucru care s-a păstrat, evident,
până astăzi.
În spatele frontului
Paraşutiştii au fost şi sunt folosiţi pentru a anihila obiective aflate în spatele frontului, cuscop tactic. Necesitatea acestor acţiuni era evidentă, deoarece era vorba, spre exemplu, despre pregătirea terenului pentru o invazie prin diminuarea potenţialului defensiv în acea zonă. Şansele de reuşită ale unei asemenea acţiuni depindeau de numărul lor de aceea se paraşutau cu miile. Culmea a reprezentat-o Operaţiunea Varsity din 24 martie 1945, când 1700 de avioane transportoare au paraşutat peste 30.000 de combatanţi într-o operaţiune ce avea ca scop trecerea Rinului spre Berlin. Mulţi nici nu au
avut ocazia să se paraşuteze pentru că a intra în inima teritoriului inamicului însemna să treci peste baraje antiaeriene şi să scapi de atacurile avioanelor de vânătoare. De aceea, raportat la numărul celor care participau la
astfel de acţiuni, pierderile erau enorme. Asta fără a ţine cont de faptul că mulţi se trezeau la
zeci de mile depărtare de obiectiv, unde erau de obicei ucişi şi/sau capturaţi. Însă raportat
la pagubele pe care le produceau, nu cred că a existat vreo divizie a armatei aliaţilor care să
facă mai rău Axei decât paraşutiştii. Medal of Honor: Airborne preia principalele ofensive la
care a participat Divizia 82 Aeropurtată americană şi le transpune în şapte misiuni
mari şi late (mai puţin cea din tutorial). În cazul în care mai aruncaţi un ochi pe Discovery,
e vorba de operaţiunile din Italia care au deschis drumul spre Roma, Husky şi Avalanche,
de cea pregătitoare pentru invazia din Normandia, Operaţiunea Neptune, de cea din
Olanda, Market Garden (operaţiune în sine de succes, dar umbrită de insuccesul planului
Generalului Montgomery de a folosi Olanda ca punct de plecare spre Germania) şi
ultimele două, Operaţiunea Varsity şi Der Flakturm, care reaminteşte de distrugerea
turnului cu antiaeriene din oraşul Hamburg (cred, pentru că nu sunt sigur de informaţia
asta). Acum, să nu vă închipuiţi că veţi avea nevoie de 15 ore pentru a trece prin aceste
misiuni. Aş zice mai repede între cinci şi opt ore de joc, în funcţie de cât sunteţi de
eficienţi. Doare că jocul este atât de scurt. Când să-ţi intri în fine în mână, se termină.
Însă, după cum vom vedea, producătorii au ţinut să creeze un anumit grad de
rejucabilitate pentru a compensa timpul de joc. Dacă au reuşit… depinde de cât de
„grinderi” sunteţi.
Travers,
rupe-i!
Acţiunea
jocului îl are ca protagonist
pe Boyd
Travers, Private First
Class şi ulterior
caporal în Divizia 82
Aeropurtată
americană. În pielea lui
vă veţi înghesui atunci
când o să vă paraşutaţi prima
dată într-o bază de antrenament din Tunisia.
Veţi învăţa cum se controlează o paraşută şi
veţi constata că producătorii nu au pierdut
prea mult timp cu acest aspect. E simplu şi la
obiect. În plus de asta, dacă aterizezi în cap,
nu păţeşti nimic altceva decât că pierzi
vreme. Acum, poate mulţi dintre voi se
aşteaptă ca jocul să se concentreze mai mult
pe aspectul de „aeropurtat”, dar nu e cazul. La
începutul fiecărei misiuni vei fi în avion şi vei
aştepta lumina verde. Interesant este că în
fiecare misiune se întâmplă ceva nasol cu
avionul în care eşti. Ba mor toţi lângă tine, ba
explodează un motor, ba e rănit un camarad
care se opune vitejeşte atunci când i se spune
să plece acasă. Ciudat, dar devine monoton
pe la a patra misiune pentru că nu poţi avea o
lansare normală. La ultima se rupe avionul în
două şi eşti aspirat afară prin spate. Măcar
asta e interesantă. Să nu credeţi că are vreo
importanţă cum săriţi. Iar la aterizare, dacă
picaţi cum trebuie, vă repliaţi mai rapid, ceea
ce poate fi foarte folositor dacă vă treziţi în
faţa unei mitraliere. În plus, ori de câte ori
muriţi, veţi fi reparaşutaţi. Motivul este că
producătorii au amplasat pe fiecare hartă
nişte ţinte, care contribuie major la impresia
artistică. Adică cinci locaţii unde, dacă
aterizaţi, primiţi skill-point-uri pe care le
arătaţi prietenilor. Locaţiile acestea sunt fie
turnuri înguste, fie în case prin ferestre, fie
locaţii strategice ca de exemplu în ceafa unui
amplasament de
mitralieră. Oricum,
skill-point-urile vă
aduc de obicei o
reparaşutare. Cea
mai originală mi
s-a părut una în
care trebuia să
ajung în faţa a doi
sniperi inamici. Să
nu credeţi că ăia stau
şi aşteaptă să atingeţi
pământul. Trag după voi în
aer şi trag bine. Probabil şi
acesta e motivul pentru care un paraşutist
mort marchează locaţia. Dar cu arma potrivită
în mână şi cu îndemânarea zecilor de
shooter-e din trecut, câteva strafe-uri cu
paraşuta şi două rafale de mitralieră vă lasă în
viaţă.
Americanul şi arta
Uite, că mă gândeam la locaţii, nu se
poate să nu îmi pară rău de situl acela
arheologic de lângă Salermo, din operaţiunea
Avalanche, unde după ce îl cureţi frumos de
nazişti şi e linişte, trei avioane de vânătoare
fac locul varză şi un templu de toată
frumuseţea, cu o vechime de vreo 2000 de
ani, e făcut una cu pământul. Şi da, cel puţin
din punctul acesta de vedere, chiar şi naziştii
au fost mai grijulii cu operele de artă. Dar ce
să-i ceri unui popor vechi de 200 de ani…
Poate asta au vrut să scoată în evidenţă,
anume faptul că nimic nu stă în calea
tăvălugului imperialist american (ce comunist
sună). Oricum, ca să revenim la locaţii, aş vrea
să spun că acurateţea este mare şi că
producătorii au folosit fotografii aeriene şi nu
numai ale zonelor disputate, dar nu ştiu. Cert
este că arată superb, sunt lucrate în cel mai
mic amănunt, motiv pentru care acordăm o
bilă albă level designerilor. Trebuia să o spun
măcar o dată. O să revin la ideea asta ceva mai târziu. Acum, designul artistic şi divers se
simte în joc la toate nivelurile. Personajele
sunt bine gândite, au expresii faciale, lip-sinc
şi emoţii. Urlă destul de puţin şi cam acelaşi
lucru de fiecare dată. Dar între ruinele acelea
sună divin aproape. Arta cea mai mare constă
însă în combat şi libertatea sa. Din cauză că
intraţi pe câmpul de luptă de sus, producătorii
au trebuit să facă un compromis în ce
priveşte libertatea de mişcare pe hartă. În
general, fiecare misiune are mai multe
obiective. Unele sunt active încă de la început
şi alegeţi voi în ce ordine şi mod să le faceţi.
Ulterior, dacă le terminaţi pe acestea, mai
primiţi unele bonus care însumează
dificultatea celorlalte două sau trei. Fiecare
hartă are cel puţin un loc în care un sniper să
poată avea o panoramă superbă, motiv
pentru care am descoperit că misiunile
decurg foarte frumos şi în linişte, chiar artistic,
dacă stai sus şi departe şi ai o lunetă pe
puşcă. Pe de altă parte, dacă intri ca viţelul
între inamici şi dacă supravieţuieşti
experienţei bovine, vei descoperi că nu se
mai spawn-ează atât de mulţi ca atunci când
stai liniştit la jumătate de kilometru. Aşadar,
există un echilibru şi depinde de voi cum vreţi
să jucaţi. Am fost un fel de voievod al
acoperişurilor, pe care le-am folosit din plin
pentru a găsi şi folosi poziţii potrivite. Totuşi,
după ce aproape am terminat jocul şi pe expert,
mi-am dat seama că libertatea asta a
venit totuşi cu un preţ, şi anume AI-ul
inamicilor. În opinia mea, sunt absolut
jenanţi. Da, trag bine, prea bine, însă sunt
extrem de dezorientaţi în majoritatea
timpului. De multe ori se „defectează” şi ajung
să alerge după modele random, ca nişte găini
turbate, fără sens, trag în toate părţile şi
trebuie să-i împuşti. Poate e presiunea
psihologică, cine ştie. De cealaltă parte, AI-ul
colegilor de detaşament este unul de turmă.
Hai Travers, du-te Travers, fă Travers etc. Trag
aiurea şi 98% din damage rămâne pe umerii
tăi. Mai mult decât atât, uneori avansarea lor
nu depinde de inamicii din faţă, dacă sunt sau
nu sunt, ci de tine, de parcă ai fi tatăl lor. Asta
doare atunci când îţi place să snipuieşti.
Planul de dezvoltare
Acum, ceea ce a fost introdus nou în Airborne
este sistemul de experienţă. Cu cât
foloseşti mai mult o armă, cu atât dobândeşti
mai multă experienţă. De asemenea, depinde
şi cum o foloseşti. La headshot-uri sau când
omori rapid 3-5 inamici, experienţa
dobândită se dublează sau triplează. Pe armă
e figurat acest lucru cu o altă culoare. Când arma se umple, faci level up pe ea şi primeşti
un upgrade. Acest upgrade poate fi un
amortizor de recul, un încărcător mai
şmecher, cartuşe mai bune, lunete, baionete,
grenade inteligente, lasere, plasmă
(ehehehehe) etc. Încă nu am înţeles de ce
pentru sniper gun primeşti un aruncător de
grenade în locul unui stabilizator de mişcare.
Aha, ţi se dă voie să-ţi ţii respiraţia, poate de
aia. Oricum, aveţi o grămadă de arme şi veţi
face misiunile de o sută de ori până când o să
fiţi de level 3 pe toate. Baftă, că io nu am
răbdare… sau, ah era să uit, la fel
funcţionează şi atunci când jucaţi online (aici
urma să fac cu ochiul, dar încă nu avem
Levelessenger). Asta nu e tot. Fiecare misiune
o veţi termina cu un rating, în funcţie de rata
voastră de supravieţuire, de cea a colegilor şi
în special în funcţie de numărul de gloanţe pe
care le-aţi folosit, cu ce scop şi dacă da, unde
le-aţi depozitat (cap, torso, membre sau
mediul înconjurător). Dacă mergeţi bine, cele
câteva medalii care vă sunt fluturate prin faţa
ochilor s-ar putea să poposească pe
piepturile voastre vânjoase sau doar
proeminente, pline de păr sau puf, în funcţie
de tot felul de parametri personali. Evident, în
single player nu prea au valoare, dar „ze
uberness”-ul online este important chiar şi
pentru cei mai puţin frustraţi dintre noi. Şi nu
veţi putea juca online decât cu versiunea aia
pe bani, care de obicei nu se cumpără de la
piaţă. Nici măcar în LAN… Lasă că ştiu eu la
ce vă gândeaţi… All Seeing Eye, Kazaa,
Hamachi sau altele… Aşa că faceţi voi un raid
la părinţi, rude, soţii sau bancă şi puneţi mâna
pe loot cu care apoi le puteţi face
programatorilor de la EA viaţa mai uşoară. Io
zic că merită.
După război…
… e nasol în general. Bucuria generală
nu compensează golul din stomac. Aşa că să
vorbim de lucruri mai frumoase, ca de
exemplu engine-ul grafic. Pe acesta l-aţi mai văzut chiar şi la televizor. E Unreal 3, engine
care este folosit cu mult, mult succes în jocul
de faţă. Chiar nu am ce comenta. Jocul arată
superb, dat fiind faptul că nu-l jucaţi pe cine
ştie ce râşniţă, ca de exemplu calculatorul de
100 de dolari care de fapt e de 150 şi la noi a
ajuns la 200 (sper că glumesc). O idee bună,
dar nu e cazul pentru ea într-o ţară în care dai
200 de dolari pe trei ciocolate şi un salam la
supermaket. Noi dăm banul pe sisteme de la
500 de euro în sus, chiar dacă trebuie să
garantăm cu casa ca să-i facem rost. Oricum,
pe o placă video de la GeForce 6600GT în sus
ar trebui să-l adaptaţi să meargă decent.
Recomandabile sunt Windows Vista şi o placă
video DirectX 10 ca să vă umeziţi pantalonii
de calitatea shader-elor şi a perspectivei. Eu
nu m-am avântat până acolo, mai ales pentru
că momentan celelalte două perechi de blugi
sunt la spălat. Ca voci, se vorbeşte puţin şi
acelaşi lucru, tiparele filmelor de război americane fiind urmărite cu acurateţe. Nimic
special. Aşadar, nu trebuie să ştiţi prea multă
engleză. Mai departe… cam asta e. Ar mai fi
una, două de zis, dar timpul dedicat emisiunii
noastre a luat sfârşit. Nu pot garanta că va mai
apărea vreuna.
ARTICOL ORIGINAL
http://www.level.ro/jocuri/299/review/medal_of_honor_airborne.html
